Despre solidaritatea europeană și viitorul R. Moldova

În contextul reconstituirii documentare a trecutului existențial și fotbalistic a lui Nicolae Simatoc, am ajuns prin circumstanțe aleatorii și probabil deloc întâmplătoare, în orașul italian Genova. Superb plasat pe promontoriu, deasupra mării, orașul încântă prin căldura sa mediteraneană, construcțiile vechi și cochete, dar și multiplele poduri super-moderne, care străpung parcă de nicăieri înălțimile sale. Preocupat de tematica diplomației interbelice, de un farmec aparte în istoriografia relațiilor internaționale, mi-am amintit că acest oraș a fost odată gazda unei mari conferințe internaționale (10 aprilie – 19 mai 1922), menite să pună începuturile unei noi construcții europene după Primul Război Mondial și să arate locul Rusiei sovietice după revoluția din octombrie și războiul civil, din care aceasta abia iese. Curioasă asociere și deloc întâmplătoare, pentru timpurile pe care le trăim.

Ipostaza convocării acestei conferințe este una în care marile puteri europene trebuiau să discute problema datoriilor de după Primul Război Mondial, noua organizare financiară a lumii, să ofere un plan pentru reconstrucţia economică a Europei Centrale şi de Răsărit. În acelaşi timp, prin invitarea reprezentanţilor regimului bolşevic de la Moscova se urmărea reglementarea problemelor financiare cu acesta (datoriile făcute de guvernul ţarist în timpul războiului şi despăgubirile pentru bunurile confiscate de noua putere). Soluţionarea acestor probleme ar fi permis şi recunoaşterea diplomatică internaţională a Rusiei sovietice. În mod concret era vorba de recunoașterea datoriilor statului rus de 12 miliarde de franci aur, mai ales față de Franța și plata datoriilor față de străinii care investiseră mari capitaluri în întreprinderi ruse, naționalizate de sovietici.

Atunci, ca și acum în cazul conflictului din Ucraina, puterile europene au dorit să creeze la Genova un front comun, un consorțiu internațional, care să impună la pachet cerințele față de statul sovietic. La fel cum atunci declanșase o revoluție socialistă, cu aspirația de a deveni mondială, Rusia actualmente a generat o demult prezisă „revoluție euroasiatică”, prin care încearcă refacerea spațiului său imperial și proiectarea destabilizării dincolo de el. Ca și atunci, Ucraina este terenul celei mai acerbe confruntări pe care statul rus o dă cu independența statului ucrainean (care a avut o existență efemeră la acel moment) și cu puterile occidentale, care au invadat Rusia pentru a aduce normalitatea prerevoluționară.

Ca și acum, în cazul conflictului din Ucraina și resetării politicii ruse în vecinătatea apropiată, solidaritatea europeană a capotat la Genova în 1922, deoarece conferinţa internaţională nu a izbutit să rezolve problema datoriilor ruse, comisarul poporului pentru afacerile străine, Cicerin, ridicând problema indemnizaţiilor pentru pagubele produse de intervenţia străină în timpul războiului civil. În locul unei atitudini ferme și concertate a statelor europene, Genova a văzut o văicăreală a occidentalilor, care începeau să gândească relațiile cu Rusia în termeni de beneficii și avantaj, rând pe rând, statul sovietic fiind recunoscut de Marea Britanie și Italia în 1922, iar apoi de Franța în 1924.

Premisele declanșării acestei poziții de reconciliere și cedări față de Rusia sovietică au fost create de Germania, care în mai 1921 a semnat un tratat prin care recunoștea regimul sovietic (comunist) drept singura putere reprezentativă din Rusia și accepta să suspende sprijinul tuturor fracțiunilor politice ruse care luptau pentru cucerirea puterii la Moscova. Această înțelegere a deschis drumul pentru cooperarea viitoare dintre cele două puteri, materializată prin semnarea în cadrul Conferinței de la Genova a unui acord, cunoscut ca „Tratatul de la Rapallo”. Tratatul de la Rapallo a fost o convenție semnată în orașul italian Rapallo pe 16 aprilie 1922 între Germania (Republica de la Weimar) și Rusia sovietică prin care fiecare dintre părți renunța la orice pretenție teritorială sau financiară față de cealaltă parte care decurgea din Tratatul de la Brest-Litovsk semnat la sfârșitul Primului Război Mondial. Cele două guverne au decis de asemenea să normalizeze relațiile lor diplomatice și să „coopereze în spiritul bunăvoinței mutuale în întâmpinarea nevoilor economice ale ambelor țări”.

Înțelegerea dintre Germania și Uniunea Sovietică nu este deloc surprinzătoare. Cele două țări luptaseră una împotriva celeilalte în timpul Marelui Război, dar în 1919 ambele se găsesc în tabăra învinșilor. Rusia iese din război după Revoluția din Octombrie, semnează un tratat rușinos (la Brest-Litovsk), iar guvernul său revoluționar nu era recunoscut; de partea cealaltă, Germania e învinsă în război aproape pe ultima sută de metri și este obligată să accepte o pace care, în opinia germanilor, era mai degrabă un dictat. După război, ambele țări au fost izolate diplomatic de către celelalte țări: Germania, ca stat învins, pentru că era considerată unicul vinovat pentru conflagrația mondială și merita, așadar, pedepsită, iar Rusia din cauza regimului său. Ca atare, cele două țări, rupte de restul Europei, nu se puteau baza decât una pe cealaltă.

Tratatul de la Rapallo a fost foarte important pentru Rusia, al cărei guvern sovietic nu fusese recunoscut până atunci de niciun stat. Prin semnarea tratatului, Germania recunoștea guvernul sovietic drept conducerea de drept a Rusiei, scoțând astfel Uniunea Sovietică din izolarea diplomatică în care aceasta se afla din 1918. Pentru că după aceasta a urmat prăbușirea întregului edificiu construit de europeni după Primul Război Mondial. Nu vreau să zic că Germania ar fi în ipostaza de a trăda aspirațiile europene și a merge la o înțelegere cu rușii pentru a liniști spiritele în Europa de Est. Dar când văd ezitările germanilor în adoptarea unui limbaj categoric, când văd vizita primului ministru al Italiei la Moscova pentru negocieri în favoarea mediului de afaceri italian sau pe primul ministru al Ungariei, Viktor Orban, primindu-l pe Putin la Budapesta, asocierea cu spiritul Genovei apare instantaneu.

Pentru noi, românii, lucrurile după Genova au fost și mai complicate, la fel cum ele se profilează și acum. Deși unirea Basarabiei cu regatul român fusese recunoscută de marile puteri la Conferinţa de Pace de la Versailles, prin Tratatul încheiat la 28 octombrie 1920 şi semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, la începutul anului 1922, Tratatul era încă neratificat şi deci nu putea intra în vigoare. Guvernul român, în persoana primului ministru I.I.C. Brătianu, spera ca la Genova să poată impune recunoașterea acestui deziderat Rusiei, în contextul acestei aspirații de solidaritate asumată de marile puteri europene. Șeful delegaţiei României a propus delegaţiei sovietice reglementarea raporturilor cu Rusia sovietelor, avansând, în acest sens, şi o serie de principii care să stea la baza viitoarelor relaţii dintre cele două state. Delegaţia sovietică, condusă de Gheorghi V. Cicerin, comisar al poporului pentru afaceri externe, a respins propunerea lui Brătianu, afirmând că Rusia nu recunoaşte statu-quo-ul teritorial şi nici apartenenţa Basarabiei la România. Prin urmare, odată cu recunoașterea URSS pe arena internațională, tonul sovietic devine tot mai agresiv, culminând în 1924 prin inspirarea revoltei de la Tatarbunar, crearea RASS Moldovenești și adoptarea limbajului revizionist la Conferința de la Viena, care a marcat definitiv natura relațiilor româno-sovietice în perioada interbelică.

La scurt timp, politica revizionistă a Rusiei sovietice, întreținută de ascensiunea unui alt pol revizionist în Germania nazistă și încurajată de lipsa unei atitudini ferme a țărilor occidentale, în special Franța și Marea Britanie, au dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial și reconfigurarea politică și geografică a Europei. Iar odată cu aceasta, Basarabia era anexată la Imperiul sovietic. Concluzia acestor paralele istorice este că orice atitudine de toleranță și slăbiciune a occidentalilor față de Rusia, se termină cu probleme grave în Europa de Est și cu eventuale complicații pentru tot continentul european. La fel cum aceste complicații intervin direct și în destinul nostru istoric, de obicei prin înghițirea în neantul spațiului euroasiatic. Dacă lecțiile istoriei nu se învață, ele se repetă cu insistență. Sper că acest lucru va fi în sfârșit însușit de mai marii politicii mondiale în raport cu Rusia și nu vreau să cred în universalitatea principiului de filozofie istorică, care spune că singurul lucru care ne învață istoria este că nu ne învață nimic.

Octavian Țâcu

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *