Moldovenismul primitiv din ajunul sărbătorilor naţionale

An de an, în luna august, la Chişinău se reactualizează polemicile identitare. Oameni în toată firea se avântă în această horă a opiniilor contrare, unii operând cu ipoteze de-a dreptul bizare, iar alţii încercând să anuleze două secole de rusificare. Şi astfel toţi se urcă pe metereze şi nimeni nu e dispus să cedeze.

Pe lângă imensa insatisfacţie de a vorbi întruna (îndeosebi celor cărora le e totuna) despre caracterul preponderent românesc al aşa-numitului „popor moldovenesc”, se atestă şi un nivel înalt de saturaţie. Fireşte că discuţiile interminabile referitoare la originea şi (in)existenţa unei naţiuni aparte în spaţiul pruto-nistrean sunt agasante şi deranjante, dar nu este chip să stai deoparte.

Te apuci de această „muncă a lui Sisif” întrucât inepţiile moldoveniştilor nu sunt bule emise de Suveranul Pontif, ci simple fâsuri propagandistice, care trebuie eliminate nu în, ci din spaţiul public. Un text recent dedicat subiectului abordat porneşte de la premisa eronată că „sîntem consideraţi antiromâni, fiindcă ne simţim moldoveni”.

Partea a doua a titlului creează impresia că autorul percepe apartenenţa naţională ca fiind o stare emoţională.

Ca şi cum ar fi suficient să „te simţi” într-un anume fel ca să fii aşa. De parcă un om sărac lipit pământului, dacă pur şi simplu şi-ar dori, ar putea a doua zi deveni bogat. Identitatea nu este o haină pe care o schimbi în funcţie de sezon. Ce folos că te crezi Ivan, când părinţii te-au botezat şi lumea îţi zice Ion? Trecem peste aluzia şi, mai ales, iluzia unora că dacă îşi spun moldoveni sunt apriori blamaţi şi catalogaţi ca „antiromâni”. În dreapta Prutului locuiesc cca 62% (5,5 milioane) dintre toţi locuitorii stabiliţi pe teritoriul Moldovei medievale.

Aceştia reprezintă astăzi majoritatea descendenţilor direcţi ai domnilor, boierilor şi ţăranilor moldoveni. Or, un principiu universal statuează că minoritatea se supune majorităţii. Implicit, dacă pretindem a fi un stat democratic, avem obligaţia să ne asumăm identitatea naţională românească. Altminteri, România, ca succesoare de drept a Principatului Moldovei şi urmând exemplul raporturilor greco-macedonene, ar putea să-şi revendice termenul de „moldovean” şi pretinsul glotonim – „limba moldovenească”. Şi atunci vom deveni ceea ce de fapt mulţi dintre noi şi sunt: „bâceni”.

Apreciindu-l pe Lucian Boia ca fiind „cel mai credibil şi mai obiectiv istoric român contemporan”, autorul denotă o lipsă crasă de cunoştinţe în domeniu şi îşi demască un set întreg de preferinţe reprobabile (după modelul autorilor sovietici, care îi atribuiau lui Grigore Ureche versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul). A-l cita pe Boia, care doar (re)interpretează istoriografia românească, nu poate compensa cercetarea ştiinţifică. A-i confunda eseistica şi prestaţiile mediatice cu un autentic demers istoric e o dovadă de rea-voinţă.

În privinţa primei apariţii de tip „bestseller” a profesorului bucureştean s-a expus, într-o manieră ireproşabilă şi exhaustivă, academicianul Ioan-Aurel Pop: „În 1976, dl Boia nu numai că nu vedea la Kogălniceanu vreo „amplificare naţionalistă a istoriei”, dar i se părea că tratarea istoriei pe provincii istorice nu subliniază destul unitatea românilor. (…)

Cum se pot explica oare aceste flagrante diferenţe de ton? Ori dl Boia nu era sincer în 1976 şi se plia regulilor regimului comunist, adică alimenta copios „mitul unităţii româneşti”, ori era deplin convins de ceea ce scria şi şi-a modificat între timp opiniile” (Istoria, Adevărul şi miturile).

Fără a avea pretenţia că subiectul moldovenismului primitiv din ajunul sărbătorilor naţionale poate fi (vreodată) epuizat, promit să revin asupra acestuia în materialele următoare, pentru a neutraliza sau măcar a atenua din manipulările şi dezinformările la care suntem supuşi zilele acestea.

Ion Mischevca

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *